În toate instituţiile sau unităţile, de stat sau private, mai ales din Botoşani, există cohorte de referenţi, inspectori sau directori de resurse umane. Fiecare dintre aceştia are atribuţii clare, precise, cu privire la gestionarea resurselor umane. Or un management eficient al resurselor umane ar trebui să aibă drept rezultat creşterea randamentului muncii, îmbunătăţirea relaţiilor colegiale, eficientizarea activităţii. Este absolut interesant de observat că aproape peste tot aşa ceva nu se întâmplă. Lucrurile merg înainte, din inerţie, directorii plătesc bani grei îmbătându-se cu apă de ploaie că aghiotanţii lor ştiu ce fac, iar în final toţi se dau cu capetele de pereţii neputinţei şi nedumeririi, sau caută soluţii neconvenţionale în sfere oculte, neînţelegând ce se întâmplă. Sau privesc pe furiş în curtea altora care li se par mai destupaţi la minte, îi loveşte brusc revelaţia adevărului găsit în vecini, îl „împrumută” şi implementează cu amprenta personală în instituţiile sau unităţile lor, dar nicio secundă nu intuiesc prăpastia: înlocuiesc o prostie cu alta, de import. Şi, în tot acest timp, soluţia este sub ochii lor. Şi totul decurge în virtutea unui imbold morbid, fatidic al tuturor, angajaţi şi angajatori de autoflagelare. Toţi plătesc redevenţe uriaşe instinctului „sinucigaş”. Mai mult decât atât, cum ar spune japonezii, fiecare are în traistă katana pentru harakiri. Doar că pseudosamuraii autohtoni privesc, înţeleg şi tratează actul sinucigaş prin dioptrii diferite. Îi întâlnim în Primărie, Consiliul Judeţean, în Prefectură sau instituţiile descentralizate, ne lovim de ei în unităţile private sau de stat, sunt şi în colectivităţile de Media, fac ravagii în măruntaiele giganţilor economici ai judeţului, sau îşi înfing colţii găunoşi chiar şi în structura de rezistenţă a colectivităţilor mai rstrânse. Directorii, patronii, şefii preferă să se încreadă orbeşte în gstionarii resurselor lor umane, în şefii lor de compartimente, uitând că, adesea, măcinaţi de orgolii personale, roşi de frustrări, limitaţi şi incapabili de autodepăşire, aceştia se transformă în kamikaze devastatoare, pe termen lung, pentru instituţiile sau unităţile unde îşi fac veacul. Dacă aceştia, uzând de măgulitoarele linguşeli (otrăvitoare), le spun şefilor că, spre exemplu, Ghiţă de la cutare serviciu sau compartiment face şi drege, vârfurile ierarhiilor din entităţile la care facem referire dispun sau trec la măsuri represive fără a mai pune în balanţă ceea ce li se comunică, fără a mai trece raportările mai micilor săi şefi prin decantorul obiectivităţii. Argumentele acestui raţionament pot fi expuse pe zeci de pagini, dar concluzia este una: directorii, capii instituţiilor îşi fac astfel singuri harakiri, iar katana, acea sabie japoneză, în cazul lor este chiar subalternul în care se încrede orbeşte. Rezultatul este că oamenii buni pleacă spre concurenţă. Interesant este că, fără să conştientizeze şi angajaţii poartă în traista lor şi uzează insesizabil de katna pentru harakiri. Cei care alocă suficient timp din programul de lucru, sau îşi tocesc neuronii în timpul liber urzind diverse intrigi, pe care şefii le înghit cu brio, construind capcane pentru colegii lor sau muşcându-i direct, fără greaţă şi reţinere, uneori la vedere, de fund, sunt, deasemeni, tributari instinctului sinucigaş. Mai devreme sau mai târziu, cei capabili coborâţi în ochii şefilor pentru nu se vedea micimea, superficialitatea, inferioritatea profesională a acuzatorilor, vor triumfa. În colectivul de intriganţi cu şefi inconştienţi, în care are ghinionul să muncească, sau în altă parte. Dar erorile genetice de peste tot vor continua să poarte şi să transmită plăcerea sadică de a-şi face harachiri cu propria katana sau de a se transfroma în catana acceptată orbeşte cu care superiorii lor să-şi facă harakiri.
